secventa video

Î. - .................Spuneti-ne Parinte despre suferinta Dvs. din puscariile comuniste?

R - Mai întâi timpul care am fost în închisoare - sase ani şi trei luni; închişi pentru o acuzaţie - că eram duşmani ai regimului. Pe vremea aceea se ţineau nişte conferinţe la noi la Antim despre viata religioasă, viaţa creştină. Nu ne gândeam să luptăm cu comunismul aşa cum era înfuriat asupra noastră. Şi în biblioteca mănăstirii se adunau părinţi şi nişte oameni mai în vârstă şi vorbeam despre diverse probleme în legătură cu viaţa creştină, sufletească, viaţa de rugăciune, meditaţie. Luau parte şi diferiţi studenţi: auzisera şi veneau şi luau parte bieţii oameni. Şi erau martori la ce vorbeam noi aici. Şi probabil această atracţie care se îndrepta spre mănăstirea Antim i-a deranjat pe şefii comunişti. Şi au început să ne adune de pe unde eram. Şi ne-a adunat în aşa zisul grup - Rugul Aprins. Şi am fost vreo sasesprezece. Eram la un şantier de pictură când m-au arestat cu încă un coleg de-al meu care este cu nevastă-sa la Detroit acum. E de vreo douazeci de ani acolo. El a ieşit, pictor ca şi mine. Ne-au arestat într-o zi de 13 iunie şi pe 14 iunie 1958 eram la închisoare în Bucureşti. Şi nu ştiam pentru ce m-au arestat. Mă cheamă la anchetă şi acolo mă întreabă aşa cum aveau ei obiceiul să întrebe: de când sânt la mănăstire, de când sânt călugăr, dacă cunosc pe cutare sau cutare. Ancheta a durat câteva luni şi între timp m-au întrebat de anumite persoane care ştiam că sânt afară. M-au întrebat dacă ştiu despre ei ceva. Şi eu ştiam că dacă întreabă şi spun nişte lucruri poate, chiar adevărate, pentru ei nu era bine. Pentru că ei îi căutau şi îi arestau. Deci căutam să evit să spun despre cei pe care îi ştiam sau credeam că vor fi arestaţi. Şi acesta era marele chin la securitate la un moment dat pentru că ei întrebau nişte lucruri şi trebuiau să cadă sub acuzare cei ce erau încă afară. Şi de aceea nu ştiam cum să spunem, de fapt cum să spun pentru că ancheta era personală, ca să nu îi implic cu ceva, să vină şi ei acolo unde noi eram deja. Ancheta a durat câteva luni (aceasta a fost în iunie), şi în toamnă, octombrie, noiembrie ne-au şi judecat. Şi ne-au condamnat: 16 ani de muncă silnică. Şi am mai stat la securitate şi după aceea ne-au transportat la Jilava întâi. Şi acolo am stat toată iarna, iar în primăvară în timpul Paşte-lui, ne-au mutat la Aiud care era o închisoare pentru legionari, pentru oameni politici arestati. Noi ca politici am fost arestaţi. Şi mi-aduc aminte că mergeam la gară pe linie, mergeam cu ochelari întunecaţi ca să nu vedem nimic pe unde mergem, doar jos pe unde calc, şi vedeam coji de ouă roşii. Şi mi-aduc aminte că era Paşte atunci. Şi ne-au dus acolo şi ne-au repartizat pe la celule. Şi am inceput si văzut viaţa de puşcărie. Şi n-aveam această duşmănie sau spirit de răzbunare faţă de cei care m-au arestat ştiind că împreună cu noi erau foarte mulţi. Aproape toată ţara avea reprezentanţi acolo; era ticsit Aiudul de oameni închişi.

Î: .................. Puteti sa ne impartasiti o experienta a Dvs. sau a colegilor de detentie care va impresionat ?

R: - Sunt mai multe. Când am intrat odată într-o celulă în care erau vreo 6, eu eram al 7-lea, la ora 2 noaptea ne-au adus în celulă şi au plecat, de fapt ei ne supravegheau prin vizor. Şi ne-am cunoscut după aceea, după ce s-a închis uşa şi au plecat. Era un căpitan de stat major acolo, doi ţărani şi încă câteva persoane până la şase. Şi s-au mirat când au auzit că sunt preot. Le-a părut foarte bine pentru că unii veneau de la alte închisori şi n-au avut preoţi în celulă. Şi terminase de spus aproape tot ce aveau de spus fiecare, căci aşa este acolo: fiecare spunea ce ştia, ce avea în sufletul lui, în inima lui. Şi terminase de spus aproape tot ce puteau spune, şi am început cu nişte noutăţi de afară, şi noutăţi aşa din viaţă. A fost o bucurie. Şi am făcut un program de rugăciune acolo în celula noastră şi la rugăciune spunea fiecare ce ştie în rugăciune. Şi ştiau unii mai multe rugăciuni, alţii mai puţine, alţii deloc decât Tatăl nostru, Sfânta Treime... Însă aveau şi rugăciunile lor personale. Ţăranii care erau acolo, doi ţărani ardeleni care, unul dintre ei era foarte revoltat. Avea nişte întâmplări din viaţa lui foarte importante şi ne-a povestit... Şi una o să vă spun şi eu acum. Iar ceilalţi, aşa căpitanul ştia nişte probleme de filozofie antică. Iar la rugăciune de asemenea spunea fiecare ce avea de spus şi pe urmă eu care ştiam mai multe rugăciuni pentru că trăisem în mănăstire şi mă rugam des. Aceşti... trei ţărani erau, era un căpitan, trei ţărani, iar celălalt era un om simplu care era şi el acuzat de nişte infracţiuni politice. Şi Sandu era fugar pe munţi, aşa îl chema pe acest ardelean. Şi înainte de a ajunge fugar era flăcău la mama sa văduvă. Şi într-o bună zi, tânăr fiind, mi-a povestit el, a fost la o horă în sat în timpul iernii. A jucat, era foarte inimos, foarte bine făcut la trup. Şi a plecat de acolo de la horă. La chemat mamă-sa acasă să aduc o găleată de apă. S-a dus, era frig, bătea şi vântul de iarnă, era transpirat; a venit acasă şi a început să-l doară capul. Şi s-a culcat, a început să transpire mai mult şi la un moment dat a simţit că nu mai este în trup.
A ieşit din trup, cineva la luat - hai cu mine - l-a săltat în aer şi l-a dus, l-a dus, l-a dus... până când a ajuns în faţa unor porţi înalte.
El era ardelean, acest Sandu. Şi iese Sf. Petru ( Sf. Pătru spunea el) încins cu un brâu alb: tu eşti Sandu?
- Da!
Era sufletul lui numai. Şi spune îngerului care l-a adus: du-l înapoi căci mai are de făcut nişte lucruri în lume şi după aceea să-l aduci aici. Şi l-a dus înapoi. Şi a început să zboare prin văzduh; era foarte vioi în toată această acţiune. Mergea prin văzduh şi a început să vadă ocolul pământului, globului, după aceea ape, păduri, munţi. Până a ajuns în dreptul satului lui. Şi a coborât şi a intrat în trup. Şi când se uită în jurul lui - toţi plângeau: Sandu moare. Şi Sandu a înviat. A trăit după aceea vreo 2 luni de zile prin munţii Ardealului şi l-au arestat.
L-au arestat şi aici ne spunea povestea lui; el nu putea să mintă. Ne spunea nouă: eu nu pot să mint. Eram şi eu acolo ca preot şi ceilalţi care... Adică era un fapt foarte adevărat ceea ce i s-a întâmplat. Iată o întâmplare vie din viaţa acestui ţăran. Şi de astea-s multe, astfel de întâmplări.
De exemplu ne-au mutat din această celulă şi ne-au mutat în alta unde nu erau paturi, ci numai saltele pe jos. Şi acolo eram 60 de persoane. Şi în această cameră mare au adus saltele, era într-o vreme de iarnă, le-au pus pe jos. Însă nu încăpeam să stăm toţi pe spate jos; era locul prea strâmt. Era un inginer, mai mulţi ingineri, dar ăsta a făcut un calcul şi trebuia să dormim toţi pe o parte, doar aşa încăpeam. Acolo erau Parintele Benedict Ghius, Parintele Dumitru Stăniloaie, şi erau şi alţi preoţi, studenţi de-ai noştri de la arhitectură şi alţi băieţi. Şi am stat o noapte aşa, iar a doua zi ne-au împărţit iarăşi pe la celule, ne schimbau din când în când ca să nu avem prea multe legături cu cei cu care stăteam în celulă. Acesta a fost un amănunt. După aceea ne-a mutat într-o cameră cu ploşniţe. Şi am îndurat acolo un timp. Pe urmă m-a chemat la anchetă; erau alţii vânaţi de afară şi trebuiau să afle lucruri şi de la noi. Şi mă păzeam ca nu cumva să le fac un serici negativ. Şi atunci mă abţineam, mă apăram cum puteam să spun că nu-i cunosc sau alt motiv. Şi în primăvară erau prin celule câte 2-3 securişti care notau într-un caiet şi îi recrutau pentru canal, nu pentru canal, pentru dig. Şi eu vroiam să ies de acolo la dig pentru că era acolo o atmosferă destul de grea. Aerul era puţin în celulă, în celulă se făceau şi necesităţile. Şi aerul era închis, fereastra era puţin deschisă. Şi mâncarea era destul de slabă. Eram scoşi câte zece minute la aer în cursul unei zile.
Şi vroiam să scap de acolo, să ies la muncă. Şi mă trecea cu vederea, eram şi cu părul alb atunci. Aceasta a fost în 58. Şi am aflat pe urmă că dacă ieşeam atunci poate că muream atunci. Erau nişte momente foarte grele, la Deltă tăiau stuful. Era iarnă şi zăpada se topea, uneori se rupea gheaţa, cădeau aşa în apă. Nişte cizme de cauciuc în care intra apa şi toată ziua erai cu apă pe tine. Şi dormeau într-un bac, un mic fund de vapor. Şi scoteau tineta, vasul cu murdărie, dor, pe nişte scări. Duceau afară ca s-o verse pe undeva. Alunecau pe scări şi vărsau tineta acolo înăuntru, şi acolo erau toţi. Mizerii din acestea făcute anume pentru a ne îngreuia viaţa noastră. Şi mulţi au murit, erau aceste munci grele la canal, la dig, la tăiat stuf. Şi ne prelungea viaţa tot timpul acolo. Şi într-o zi de primăvară ne-au scos la muncă. Aceasta a fost perioada de celulă, 4 ani de celulă. A fost un regim de hrană slab şi anchete, anchete foarte viclene, anchete care să poată prinde şi pe alţii dinafară ca să-i poată aduce şi pe ei acolo.
Bătut n-am fost decât la Jilava, care era o închisoare de tranziţie. Acolo era un coridor în camera unde ne repartiza pe la celule. Şi acolo erau miliţienii într-o parte şi alta cu nişte cravaşe şi loveau pe fiecare cu toată seriozitate nu aşa de formă. Dar în celulă nu am fost bătut căci n-aveam ce spune ca să îi intereseze pe ei şi să mă chinuiască; le-am spus de la început pe cine cunoşteam şi eu deja ştiam că ei sânt în închisoare, n-aveam nici o grijă. Acolo aveam o singură siguranţă că nu mă arestează, deja eram arestat.
Când s-a început ancheta am simţit prezenţa lui Dumnezeu în această stare pentru că în camera de anchetă eram toţi, eram 16. Şi din când în când ieşeam pe afară pentru necesităţile trupeşti. Şi mergeam pe cărare aşa, supravegheat de doi miliţieni, îmi părea că zbor. Şi în acest moment al anchetei pe de o parte erau anchetatorii şi tot juriul care erau nişte duşmani, se cunoşteau după privirile lor, militari toţi - la tribunalul militar ne-au arestat, iar dincolo într-o sală erau avocaţii pe care i-au angajat cei de afară pentru noi. Îi socoteam ca pe nişte îngeri care ne apără şi ceilalti ca nişte demoni care ne acuză. Aceasta a fost prima impresie pe care ne-au inspirat-o starea de atunci. Am simtit prezenţa lui Dumnezeu în timpul anchetei şi în timpul acesta al judecării noastre şi în timpul celulei timp de 4 ani de zile am simţit-o întotdeauna din plin. Parcă nu eram în închisoare, parcă eram afară undeva. Şi n-am acuzat pe nimeni.
N-aveam pe nimeni nici un necaz pentru că mă gândeam la păcatele mele.
Eram la vârsta de 14 ani cand am venit în mănăstire şi după aceea am făcut câte o şcoală. Şi n-am avut o viaţă dezordonată, viaţă de mănăstire. Însă mă simţeam vinovat pentru nişte greşeli din acestea omeneşti. Şi credeam şi eram convins, şi acuma sânt convins că pentru aceasta m-a luat Dumnezeu de acolo - să-mi arate ce suferinţă era acolo şi să adâncească acea stare sufletească pe care o trăiam afară. Pentru că afară fiind erau foarte mulţi arestaţi care scăpase din închisori şi-mi spuneau ce este pe acolo: şi la canal, şi la închisorile grele de la Aiud şi de la Jilava, îmi spuneau ce este pe acolo. Şi eu auzeam, mă cutremuram de ce auzeam, dar după aceea uitam. Când am intrat acolo am văzut că era locul potrivit pentru ca tot ce păţise ei să intre în sufletul meu şi să nu uit niciodată ce am văzut acolo. Deci aceasta era realitatea aceea crudă în care erau închişi atâţia oameni. Mulţi dintre ei au fost bătuţi, chinuiţi; unii au încercat să evadeze de acolo, a fost un teatru întreg de suferinţe, şi de bătăi, şi lanţuri. La Jilava, de exemplu, când am intrat la închisoarea de triere, auzeam pe la uşile celulei noastre zuruind lanţuri. Chiar din grupul nostru, parintele Daniel Tudor, Sandu Tudor, care era şeful organizaţiei noastre, era în lanţuri - 25 de ani închisoare, pe viaţă, muncă silnică. Şi zuruiau lanţurile şi când băteau lanţurile, erau specialişti care le băteau nituindu-le, era ceva sinistru. Ştiam că sânt fraţi de-ai noştri. Adică această prezenţă a lui Dumnezeu am simţit-o din plin acolo. Acolo am avut bucurii mai mari decât în lume, bucurii sufleteşti.

Î: ..................Ati descoperit o frumusete in suferinta si privatiune, intre semenii care erau cu Dvs. la inchisoare?

R: Acolo eram toţi egali. N-am stat în celulă cu nişte vârfuri din acestea din societatea înaltă, dar totuşi - profesori, avocaţi, preoţi, am stat cu ei. Erau foarte smeriţi şi foarte egali. Un avocat care făcuse studiile la Paris, la Sorbona, un avocat foarte bun, foarte pregătit. Era bătrân, avea vreo 60 şi ceva de ani, credea tot timpul că va fi eliberat şi se va răzbuna. Şi avea multe motive să se răzbune pe cutare, pe cutare, pe cutare, însă între timp s-a potolit şi el. Ca şi noi, se liniştise. Insă noi aveam foarte mult nevoie de vorbă, să spună cineva ceva. De pildă în celula în care am ajuns prima dată spusese toţi ce ştiau, şi poveşti. Însă terminase tot de spus. Şi atunci spuneau: mai spune dragă povestea aceea ce ai spus-o alaltăieri. Aveam nevoie de cuvânt. Cuvântul era foarte folositor, ca o hrană. Tot cu această ocazie a venit din altă celulă după o anchetă de doi ani de zile un ofiţer care nu vorbise cu nimeni timp de doi ani de zile. A intrat în celulă; erau vreo 60 de persoane şi i-a rugat pe toţi sa ingaduie ca măcar o săptămână să spună el tot ce avea de spus, să se poată răcori şi să-şi spună amarul. Şi l-au lăsat oamenii de şi-a spus amarul. Se încărcase atât de mult cu acest material amar. Era ca o mărturisire. Şi i-au acordat această şansă, această favoare. Am stat cu un frate catolic de la Sf. Iosif din Bucureşti, fratele Augustin; am stat cu un tânăr care era de 18 ani închis. A fost pe timpul legionarilor, după aceea a fost închis de Antonescu. A fost în perioada aceea, poate nu ştiţi d-voastră, era în perioada când în fruntea legionarilor era Antonescu. Apoi s-au certat. După aceea au venit nemţii şi l-au arestat. Şi a fost pe la Moscova, a fost la Cercul Polar la Vorgota, la scos cărbuni. Şi s-a întors când a murit Stalin în 52. Atunci au venit toţi la vale cei din Nordul Rusiei. Au venit la vale toţi, curgeau trenurile cu deţinuţi. Insă n-au fost eliberaţi, au fost băgaţi în alte închisori. Şi acesta, Nicolae Popescu, a ajuns la mine în celulă. Şi într-o vreme eram numai noi doi, amândoi: el şi cu mine. Şi el îmi spunea foarte multe grozăvii din închisorile ruseşti, în anchetă mai ales. Şi el se ruga foarte mult; avea obiceiul să îngenuncheze în fundul celulei cu faţa la perete în genunchi. Ştia o mulţime de rugăciuni pe de rost şi acolo se ruga. Şi erau miliţienii la uşă şi vedeau de acolo. Şi băteau în uşă şi strigau: ce faci acolo?!. Dar el nu se uita la ei. Din când în când ei intrau în celulă şi-l bruscau. Şi el îndura, nu spunea nimic. Şi el mi-a spus o întâmplare din viaţa lui. Intr-o noapte a fost anchetat foarte sever, un anchetator moscovit. Şi el s-a întors înapoi in celula după ce a fost anchetat şi a vrut să se sinucidă. Dar cum să te sinucizi, nu erau mijloace. Şi atunci i-a spus un ofiţer care era acolo: dacă vrei să te sinucizi - cu tabac. Pui în ceai, stă un pic şi această soluţie o înghiţi şi adormi şi mori. A făcut aceasta însă el a scos tutunul din ceai; a băut, l-a ameţit însă n-a murit. Dar în timp ce era sub această morfină şi se gândea cum să scape de acest chin, celula cum era înaltă şi îngustă, iar pe sală erau nişte covoare cu pluş pe ele; nu se auzea nici o mişcare. La un moment dat vede o doamnă intrând prin perete cu un prunc în braţe; intră prin perete, trece pe lângă el şi zice: nu e bine să mori, trebuie să trăieşti, eu te voi ocroti. Şi a ieşit pe dincolo. S-a sculat vesel şi sigur că era Maica Domnului cea care îl va ajuta. De acolo a plecat la Vorgota în Nordul Rusiei, Şi tot timpul a avut această bucurie.
Şi a scăpat într-adevăr, a ajuns şi la mine în celulă şi ştia că va scăpa afară. Acuma a ieşit şi l-am întâlnit aşa direct şi prin fiul lui. Scrie acuma şi a scris tot, mi-a arătat ce a scris, tot ce a păţit în închisoare a scris şi cred că o să se tipărească. Eu vă spun despre alţii pentru că eu n-am trăit nişte chinuri deosebite şi nişte crispări. Eram acolo în celulă ca şi cum ar fi la mine în chilie. Şi era foarte aspru regimul de acolo. Şi în aceste suferinţe, cum spunea şi dânsul, vin acestea ca o mângâiere, cum era Dumitru Popescu, vin aceste mângâieri din partea lui Dumnezeu când eşti foarte chinuit, foarte crispat. Eu n-am avut asemenea... eram liniştit, mă rugam în celulă, Doamne Iisuse, eram foarte liniştit în celulă. Când mă întrebau ceva le spuneam, mai cântam câte ceva aşa ca să nu se audă pe sală. Încât am avut o viaţă liniştită în toată perioada aceasta.

Î: ..........Ce ati avea de spus celor care va prigonit?

R: Ce să le spun eu lor? Foarte mulţi au gustat din această amărăciune din închisorile româneşti şi au suferit mai mult decât mine. Decât i-aş îndemna să nu se gândească la răzbunare pentru că această suferinţă a fost destul de amară şi această suferinţă mi-a prins bine mie şi tuturor celor ce au acceptat această suferinţă. Dacă au primit-o cu o inimă deschisă atunci le-a fost de folos această liniste sufleteasca in suferinţă. Şi creştini fiind aducem acest mesaj a lui Isus Hristos - să îi iubim pe duşmani şi să ne rugăm pentru ei. Acolo mă rugam pentru duşmanii care m-au închis. Pentru că mulţi au intrat în comunism ca într-un sistem care i-a cuprins, i-a invadat pe toţi. Şi intrau pentru pâine, pentru situaţii din acestea omeneşti, trecătoare. Şi unii dintre ei erau destul de omenoşi, chiar anchetatorii care mă duceau de la celulă la anchetă - unii se purtat foarte urât, brutal, dar alţii erau foarte omenoşi. Fiecare se purta conform vieţii lui lăuntrice. Şi asta le-aş spune lor, celor de afară. Pentru că suferinţa celor care au stat în închisoare, şi a celor ce n-au stat, dar suferinta dacă o acceptă ca o ispăşire, fiecare suntem păcătoşi, asta e spre curăţirea lor sufletească, şi spre bucuria, spre mângâierea lor sufletească înaintea lui Dumnezeu. Pentru că pentru păcatele pe care le avem noi în viaţă ne aşteaptă nişte pedepse. Dacă rugăm pe D­umnezeu ca aceste pedepse, aceste necazuri pe care le avem noi în viaţă să fie trecute ca o ispăşire a păcatelor noastre, Dânsul acceptă acest lucru, şi face acest lucru - adică ne ajută şi ne bucură. Orice suferinţă, dacă este acceptată cu toată inima, Dumnezeu o transformă într-un fel de medicament pentru a ne repara nişte păcate ale noastre.

Î: ..........Romania dupa comunism se afla intr-o stare jalnica, ce sa poate face pentru restaurarea spiritului de celebrare a vietii in tara?

R: Comunismul a încercat să scoată prin toate mijloacele pe care le-a avut la îndemână să scoată pe Dumnezeu din conştiinţa lumii româneşti: şi bătrâni şi tineri. Şi cred că asta ar trebui acum: acest Dumnezeu izgonit din sufletul românilor noştri să fie readus în acest locaş sufletesc, în intimitatea şi în căminul şi-n familia şi-n societatea românească, acest Iisus izgonit trebuie ajutat să se întoarcă înapoi în ţara aceasta creştină de 2000 de ani. Şi pentru aceasta trebuie de dezvăţat de minciună. Minciuna a fost la mare înălţime în această perioadă comunistă. Noi ştim din Scripturi că Tatăl minciunii este Diavolul. Şi minciuna a fost la mare înălţime în această perioadă. Şi tinerii şi bătrânii îşi dădeau seama că mint ca să se salveze sau să pareze anumite împrejurări destul de neplăcute. Minţeau! Şi minţeau cu această conştiinţă că le place şi că cred minciuna. Au căutat să distrugă din viaţa noastră românească tot ce era tradiţie sfântă, tradiţie, folclor în care era amprenta creştină ca în aceste ouă roşii. Această migală duhovnicească pe tot ce era produs românesc - în pictură, în icoanele noastre, în arhitectura românească— în tot era această amprentă creştină; şi asta vroiau să scoată ei — să rămână sufletul gol în care să imprime această otravă comunistă. Şi noi trebuie să dăm la o parte tot ce este negativ în sufletul românesc şi să transmitem mai departe ce era înainte de această perioadă.
Şi trebuie rechemat tot acest trecut frumos în poezie, în literatură, în artă, în arhitectură după modul cel vechi, creştinesc, autentic, simplu aşa cum a fost el imprimat în istoria acestui neam. Toti care au fost mai bine orientati in viaţa noastră de stat, cu viaţa creştină, au fost ucişi: târâţi prin închisori, duşi la canale, închişi şi ucişi. S-a ridicat Pleada aceasta tânără comunistă. Şi aceştia, sigur că, au infiltrat duhul acesta comunist, sperând să curăţe acest tezaur, această bogăţie sufletească, creştinească, românească, tradiţie îmbinată cu sfinţenia şi să înlocuiască cu tot ce este slogan comunist. Din mila lui Dumnezeu vedem că tot mai mulţi tineri se întorc ei singuri la Hristos, nu numai la teologia noastră, şi în alte facultăţi, se întorc la literatura filocalică, literatura aceasta duhovnicească, la Ceaslov, la rugăciunea lui Isus. Mulţi tineri în România noastră ştiu rugăciunea lui Isus, ceea ce înainte nu se ştia. Nici nu erau înclinaţi către aceste preocupări duhovniceşti, însă acum parcă Dumnezeu îi ajută să se întoarcă la aceste valori de care am fost lipsiţi, am fost sărăciţi. De aceea nu atât noi, cei bătrâni ci Însuşi Dumnezeu lucrează în societatea românească ca să readucă duhul autentic, creştin, naţional ca să poată re înviora şi reface viaţa crestina. Într-adevăr atunci in perioada interbelica era un spor de viaţă românească cu toate nuanţele ei creştine.

Î: ................ Care este barca de salvare pentru tinerii de astazi avand in vedere debusolarea care vine din trecutul ateist-comunist pe de o parte si influenta negativa a noilor modele false si perverse propuse de media pe de alta parte?

R: Reperul de primul ordin este Biserica Ortodoxă, prin sfaturile pe care le dă de la amvon, prin spovedaniile pe care le fac, mărturisindu-şi toate mizeriile visurilor imorale, prin rugăciunile pe care le practică această pravilă bisericească, prin împărtăşanie, prin sfinţirea vieţii, în general, se poate reface această viaţă păgânizată şi oamenii pot spera la o reînviere a neamului românesc, însă trebuie să mai dureze, nu se poate face dintr-o dată. Să revelăm această transformare, această transfigurare a vieţii noastre duhovniceşti. Pentru că păcatul a fost infiltrat rând pe rând, adânc înfipt în fiinţa noastră omenească şi acum trebuie dezrădăcinat... Foarte mulţi tineri şi mai în vârstă sânt propriu zis demonizaţi. Sunt câteva centre în ţară la noi unde se scot demonii. Şi această exorcizare are un răsunet foarte mare. Nu vor să iasă demonii din oameni. Se simt bine acolo. Însă în afara acestor cazuri personale, este demonizată societatea noastră. Şi majoritatea societăţii, am spus, cât sânt tineri să se ducă la biserică, la aceste adevăruri eterne, însă sunt foarte mulţi care îndrăgesc acest libertinaj. Şi libertinajul acesta constă în aceste importuri din străinătate, aceste placeri ale vieţii pământeşti care distrug viaţa. Mie ca bătrân şi ca duhovnic mi se plânge multă lume de televizor. Televizorul mănâncă timpul în primul rând şi transmite nişte imagini şi acest material otrăvitor care se ţine lipit de minte şi reapar aceste imagini care nu ai nevoie de ele. În momentele sfinte, în rugăciune îţi apar imaginile acestea pornografice care îţi tulbură gândurile şi viaţa ta. Şi de aceea acest proces de revenire la valorile autentice ale creştinismului nostru românesc, al naţionalismului nostru românesc, al creştinismului nostru ortodox are nevoie de timp. Şi deja, aşa cum este societatea acum, au apărut foarte multe cărţi bune care sânt foarte căutate şi folositoare si asta este o mare bucurie; căutate aceste cărţi şi citite, şi încercate să fie trăite aceste realităţi duhovniceşti. Şi ele ne dau astfel o bucurie şi o nădejde pentru noi. Aceasta reîntoarcere este înceată, dar se găsesc oameni cu suflet care aduc ce-i mai bun sau traduc din alte limbi sau din alte popoare cele mai frumoase lucrări care sânt spre zidirea noastră duhovnicească.

I: ..........Dati un sfat si un indemn duhovnicesc celor care ne vor privi.

R: În închisoarea în care am trăit eu mi-am dat seama că nu sânt singur, numai cu cei din jurul meu. Peste mine, peste viaţa mea, în acest aer, în această atmosferă sânt nişte prezenţe care captează şi cunosc toată viaţa noastră, de la cele mai mici amănunte intime: îngeri, demoni, gânduri care ne străbat, întrepătrund. Şi aceste realităţi sânt atente la viaţa noastră. Şi nu numai atât, dar înregistrează. Viaţa noastră, aşa cum este ea întreagă, e înregistrată în acest cosmos. Încât într-o bună zi vom fi chemaţi să dăm seama de viaţa noastră. Şi această mişcare, această prezenţă din Univers se imprimă în noi înşine. Când vom apărea înaintea judecăţii lui Dumnezeu, vom apărea aşa cum suntem noi, cu cele bune şi cele rele. Dintr-o dată vom fi văzuţi ce avem bun şi ce avem rău în noi. Adică vreau să spun că viaţa noastră nu se sfârşeşte aici. Aici este o arenă în care luptăm fiecare în felul lui în bine sau în rău. Însă această arenă este spre agonisirea valorilor noastre sufleteşti, bune sau rele. Cu aceste valori, cu aceste agonisiri ale noastre vom trece dincolo. Şi aceasta nu e prea departe. Când murim, atunci ne întâlnim cu aceste realităţi care ne înconjoară, realităţi în care suntem împlântaţi în această viaţă. Şi atunci vom fi prezentaţi în fata unei Judecăţi a Stăpânului Universului, a lui Dumnezeu; vom da seama de cele mai mici amănunte din viaţa noastră. De fiecare cuvânt, spune Isus Hristos în Evanghelie, că în ziua Judecăţii vom da seama până şi de fiecare cuvânt deşert rostit în viaţă. Aşa că nu scapă nimic care să nu fie înregistrată de această Prezenţă Atotcuprinzătoare din jurul nostru, din viaţa noastră. De aceea cât mai trăim, să ne împrietenim cu această lume de dincolo. Dacă lucrăm pe calea binelui, ne întâmpină binele dincolo; dacă lucrăm pe calea răului, răul ne întâmpină dincolo. Şi acest rău nu este pentru un timp scurt, este pentru veşnicie, foarte greu de suportat. Dacă nu avem această experienţă a vieţii sufleteşti, după ce scăpăm de acest trup va fi o viaţă cu toate intimităţile foarte vii pentru noi înşine. Aici pe pământ ne mai încurcăm cu fel de fel de amăgiri, însă acolo va fi conştiinţa sinceră, curată, care va fi atentă asupra ei şi va trăi din plin ceea ce a agonisit în viaţa ei - adică ori bine, ori rău.
Şi practic trebuie să ne păzim de tot ce infectează această fiinţă a noastră omenească. Şi prin ce infectează această fiinţă omenească? Prin toate aceste aşa-zise placeri, care se propaga şi la noi în ţară - aceste plăceri; pornografia care este răspândită prin cărţi, prin reviste, prin romane, prin televiziune, prin aceste mijloace tehnice care sânt foarte gustate de foarte multă lume. Acest gust va deveni o amărăciune cumplită, acesta placere de acum vor fi pentru viitorul nostru care nu e departe, dincolo de moarte, o amărăciune continuă, o otravă foarte puternică, care ne va însoţi toată veşnicia noastră. De aceea să ne păzim de tot ce este amar, şi rău, şi vinovat în această viaţă şi să ne însuşim tot ce este bun, şi edificator, şi sănătos pentru viaţa noastră personală ca să nu trăim zadarnic această viaţă. Această viaţă ne-a fost dată ca să agonisim fericiri dincolo. Dacă aici umblăm ca muştele care umblă pe fiecare scârnăvie şi nu se aleg cu nimic - cam aşa facem noi, unii oamenii care umblă după nişte plăceri, nişte bucurii foarte ieftine şi foarte nedemne pentru om. Şi de aceea să alergăm în viaţa aceasta în aşa fel, să alergăm în lumină ca în lumină să ajungem şi dincolo de acest mormânt al vieţii noastre.
Asta spus în grabă şi sub aceste stări de emoţii, căci este vorba de înregistrare. Însă aceasta se dobândeşte zi de zi, efort după efort, rugăciune în fiecare zi, pentru că singuri nu ne putem desprinde de păcat şi de plăcerile acestea ale vieţii obişnuite şi să ne apropiem de Dumnezeu. Însuşi Dumnezeu ne ajută dacă suntem sinceri şi regretăm de tot ce este rău în jurul nostru şi ce am făcut noi rău şi să ne apropiem de ce este bine şi plăcut lui Dumnezeu. Însuşi Dumnezeu ne ajută, noi trebuie să ne rugăm şi să ne străduim şi noi să facem cât putem bine în jurul nostru. Şi să păstrăm această integritate umană, sufletească pentru a face bine pentru noi, şi mai ales pentru cei din jurul nostru. Noi nu ne mântuim direct: eu şi Dumnezeu; eu, aproapele meu şi Dumnezeu - acest unghi, aşa ne mântuim. Încât făcând bine aproapelui nostru, şi binele este când îi dai exemplul vieţii tale, atunci îi foloseşte cu adevărat lui şi celor după el. Pentru că un exemplu se transmite, fie bun, fie rău. Şi la Judecata Ultimă din istoria aceasta a omenirii, oamenii îşi vor da seama de toate aceste influenţe bune sau rele pe care le-au folosit de-a lungul vieţii lor. Atunci îşi vor da seama. De aceea să ne străduim să fim nişte exemple bune, exemple creatoare pentru toţi aceea care vor fi după noi.

Î: ............... Care a fost cel mai important lucru care l-ati invatat din perioada in care ati fost inchis?

R: Înainte de a vă răspunde la această întrebare, vă pot spune un lucru: că în închisoare fiecare venea cu zestrea de afară. Dacă venea de afară un om echilibrat, un om, să zic, înţelept, acolo devenea un om mai echilibrat, mai înţelept, mai credincios. Dacă venea de afară un om dezechilibrat, adică un om certăreţ, zurbagiu, necredincios, adică pentru el credinţa era sau nu era — n-avea nici-o valoare, acolo el devenea mai rău decât inainte de a fi intrat în închisoare. De aceea, zic, noi având o viaţă mănăstirească, am intrat acolo fara nimic, n-aveam nici cărţi, nici cruce, nici biserică... şi am simţit direct această prezenţă a lui Dumnezeu în noi. Şi acolo în jurul nostru erau mai mulţi duşmani, duşmănoşi. Mişcarea noastră era numai în sus, între mine şi Cel Care era deasupra mea şi era prezent peste tot. Şi toată această privaţiune de acest confort duhovnicesc, mă obliga si mă simţeam atras direct de această prezenţă a lui Dumnezeu: în rugăciune, în cântare, în amintirile pe care le aveam din viaţa mea de până atunci. Totul mă îndemna către această apropiere de Dumnezeu.
Comentarii biblice din Vechiul si Noul Testament îmi veneau în minte şi toate erau raportate direct la Dumnezeu, pe care Îl simţeam prezent în viaţa mea şi către Care căutam să mă apropii şi eu de El.

Î: .................Puteti sa-i iertati pe cei care v-au facut rau si v-au târât prin inchisori?

R: În primul rând nici atunci nu i-am urât. Mă duceau către alt un alt univers, către altă lume şi mă întâlneam cu nişte fraţi de-ai noştri. Şi departe de comparaţia pe care o fac eu acuma, mă gândeam între timp la persecutorii clasici ai creştinismului, la cei 10 împăraţi romani care au târât pe creştini prin închisori şi prin chinurile de pe vremurile de atunci. Aceia erau iubiţi intr-un fel de persecutori pentru că vrând ne vrând creştinii erau duşi în Împărăţia lui Dumnezeu prin ei, prin aceşti persecutori. Martirii n-ar fi fost dacă nu erau aceşti împăraţi romani cu toată răutate lor politică. Poate cerul avea mai puţini martiri decât i-a avut şi îi are în continuare. Cam aşa a fost şi la noi. Aceşti oameni care ne-au târât în închisori, ne-au făcut un bine - ca să împărtăşim şi noi în închisori Cuvântul lui Dumnezeu. Asta a fost un fel de misionarism creştin în închisori. Nu pot să spun mai sistematic, nu m-am gândit la asemenea lucruri, însă aşa era în realitate. Când în închisoare sau în celulă era un preot sau un călugăr, era o mare bucurie şi-l storceau ca pe o lamaie - să spună ceva. Şi veneau dinlăuntru nişte răspunsuri de care eram şi eu surprins de ce puteam să le spun acestor fraţi de-ai mei. Şi pe duşmani îi consideram ca pe nişte oameni normali: ne-au invitat acolo ca să vizităm ceva. Ca şi cum m-ar invita cineva în America şi m-aş duce acolo şi aş vedea o nouă împărăţie — alte oraşe, altă lume. Şi acolo era un univers specific. De aceea eu îi vedeam pe aceşti persecutori ca pe nişte persoane care mi-au făcut un bine, ne-au dat să vedem această lume. Şi-n această lume de închisoare erau cei mai buni români, fraţi de-ai noştri, care au făcut mult bine, dar mulţi din ei aveau nevoie de noi, aveau nevoie să spui un cuvânt de mângâiere din partea lui Dumnezeu. Şi aceasta o făceam mai mult decât puteam noi; Dumnezeu ne turna ceva aşa de sus, încât răspândeam acest cuvânt de mângâiere, acest cuvânt de mângâiere din partea lui Dumnezeu. Încât tot ce ştiam noi afară era mai abstract şi mai puţin sensibil pentru intimitatea noastră - decât acolo. Acolo tot ce era dumnezeiesc era foarte viu, Dumnezeu era foarte viu în închisoare. Noi transmiteam din această viaţă pe care o spune Evanghelia, şi toată tradiţia bisericească, şi sfinţii părinţi, şi toţi pustnicii, şi tot ce se leagă de creştinism de-a lungul istoriei. Totul transmiteam cu o foarte mare bogăţie de cuvinte şi cu mai mult răgaz decât acum. Când spun acum sunt puţin emoţionat şi cuvintele mele sunt nepotrivite cum sunt ele aranjate în frază. Mă gândesc la Duhul acesta care ne-a întreţinut în această viaţă grea în realitate însă uşoară şi suportabilă din cauza lui Dumnezeu, din cauza harului dumnezeiesc care ne învăluia şi ne da vigoare, putere, şi veselie, şi bucurie, o bucurie care v-am spus de mai multe ori în această expunere, n-am avut nici afară aşa bucurii cum am avut în închisoare.
Încât pe cei care ne-au arestat, şi ne-au chinuit, şi ne-am făcut fel de fel de mizerii în viaţa noastră, îi priveam ca pe nişte prieteni şi ca pe nişte binefăcători. Aşa i-am privit şi acum tot aşa îi privesc.

Î: .....................Cum va protejat Dumnezeu in inchisoare?

R: Întâi m-a păstrat sănătos şi m-a scăpat de la moarte de câteva ori - era să mor în închisoare de câteva ori, şi am scăpat cu viaţă. Şi această stare morală şi această prezenţă a lui Dumnezeu în aceste vremuri de amărăciune, de mizerie m-a întreţinut ca şi în viaţa liberă. Eram foarte slab. Munca de la câmp era destul de aspră, zile întregi când lucram şi era ploaie, toate hainele erau ude pe noi şi lucram aşa; şi era cu miliţianul după noi. Şi m-a întărit Dumnezeu.
La un moment dat eram pe dig, lucram la diguri. Şi ne mutau cu roabele dintr-un loc în altă parte, era continuarea unui dig. Şi era o ploaie şi un noroi. Şi se încărca roata de la aceast noroi şi nu puteam... făceam 2-3 mişcări, se încărca şi nu se mai învârtea roata. Şi rămăsesem în urma tuturor. Numai miliţianul rămăsese cu mine. Şi în acest moment de apăsare, foarte grea - fizică şi morală am zis in fiinta mea: Doamne, ajută-mă! În clipa următoare miliţianul zice: treci dincoace! Era o cărare pe care n-aveai dreptul să mergi până atunci, era o cărare bătătorită. Am descărcat roata de acest noroi care o oprea din mers şi am continuat drumul până i-am ajuns pe ceilalţi. Dar a fost răspunsul pe loc. Povestite aşa nu au nici o valoare, însă în momentele de atunci... era un răspuns direct de la Dumnezeu. Lucru banal, dar cât de prezent era Dumnezeu în viaţa noastră - asta am vrut să spun.